Xerox

8 iulie 1982, Sevilla. Harald Schumacher se iscălește cu
crampoanele pe sternul lui Patrick Battiston într-o semifinală de
Campionat Mondial. „O talpă de la pantofar”, va titra ulterior un
ziar șugubăț. Arbitrul, olandezul Corver, anunță că nu s-a
întâmplat nimic. E aut de poartă. Battiston scapă cu viață fiindcă
e un băiat vânjos, Schumacher continuă meciul fără să ducă măcar
povara unui cartonaș galben. Descusut a doua zi cu privire la
incident, germanul explodează: „Ce mai vrea și francezul ăsta? Am
destui bani să-i pun dinții la loc.”

8 noiembrie 2009, Cluj. Nuno Claro își înfige gheata în pieptul
lui Georgian Păun, care se ridică de jos cu ajutor de la Dumnezeu
și medici, neapărat în ordinea asta. Când vede cartonașul roșu,
portarul exclamă stupefiat: „EU???”, și pleacă la vestiar revoltat,
crucindu-se în fața acestei lumi doldora de nedreptăți. Asta chiar
dacă de la primul pas al sprintului său spre centru a fost Claro
pentru toată lumea că bietul Păun și-a găsit Nunul.

La momentul Sevilla, Nuno Claro avea cinci ani și jumătate, ceea
ce înseamnă că-i lipseau cei șapte de acasă. La momentul Cluj,
Schumacher cochetează, pesemne, cu perspectiva unei îmbătrâniri
onorabile. Ce spun cele două episoade? Că urâtul nu e doar
categorie estetică. Schumacher și Claro sunt balerini într-o
coregrafie simetrică, atleți în ștafeta violenței. Doi tăurași
cărora tricoul adversarului le-a fluturat în față ca o muletă
provocatoare.

Reacția presei? Aceeași în ambele cazuri: „A fost un procedeu
din artele marțiale, din K1”. O mândrețe de logică. E ca și cum am
comenta o partidă de șah în care jucătorul pus în dificultate
scoate pistolul și își împușcă adversarul, iar noi susurăm: „A fost
un procedeu din tir”. Până la urmă, Schumacher și Claro au avut la
fel de multă baftă ca victimele lor. Dacă ar fi făcut așa ceva pe
stradă, nu pe teren, ar fi fost încadrați la vătămare corporală
gravă și trimiși să mediteze în zeghe la xeroxurile istoriei. Fie
ea și a fotbalului.