E 25 iulie 1992. Și cel mai neînsemnat loc de pe Stadionul Olimpic din Barcelona e ocupat. Întreaga planetă freamătă. Așteptarea ia sfârșit. E ziua cea mare. Startul. Startul simbolic.
Estadi Olympic Lluis Companys se arată magic. E sărbătoarea de sub ochii lui Juan Antonio Sammaranch, președintele CIO, fiul Cataluniei. Membrii delegațiilor își masează mușchii prin buncărele de sub gigantul gri. Au grijă de fiecare detaliu. Unii se îmbrățișează protocolar cu componenți ai altor echipe. Pe alții îi leagă prietenii bine cimentate. E epoca în care fiecare fotoreporter de ocazie din tribune își dozează bine cele 36 de poziții de pe un Canon de aur. Și fiecare are baterii de schimb. Pentru a surprinde un moment. Sau un idol. Sau pentru un cadru cât mai larg cu furnicarul din arenă.
E ziua în care stegul Bruneiului stă bine strâns în mâinile unicului ei component. Și ceremonia în care Somalia vine cu două suflete pe portativul care fierbe. România?
173 de speranțe suprind autentic tabloul sportului românesc, la aproape trei ani de la Revoluție. Sunt mogâldețele din gimnastică sau cârmăcița de la 8 plus, băieții numai inimă și mușchi din barcă sau de pe saltea. Și mulți alții.
E ziua în care o singură Germanie participă la JO. După patru decenii. Și ziua în care Ovalul Magic e invadat de mereu-pregătiții sportivi ruși. Concurează pentru prima dată sub însemnele Comunității Statelor Independente și pasiunea pentru medalii și-o întrețin la fel. Sunt la festivitate și Magic, și Air Jordan, și Pippen, și „Amiralul” Robinson, reuniți pentru prima dată într-un Dream Team fantastic. E chiar și Vitali Scerbo. Și nici prin cap nu avea să-i treacă gimnastului bielorus că va cuceri șase medalii de aur. Patru într-o zi.
E ceremonia în care se împacă mereu diferite culturi. Seara în care rivalitatea e lăsată acasă. Bagajul de șiretlicuri uitat la plecarea din Satul Olimpic. E seara în care ura dispare. E seara în care se împacă reacția din baschet cu precizia din tir, ambiția din sporturile nautice cu grația din gimnastică. E seara în care muzica de operă se împacă cu rockul.
„Barcelona” e deja hit. Scris de Freddie Mercury alături de Mike Moran încă din 1986, singleul e livrat pe piață un an mai târziu. Reflectă dragostea lui Freddie pentru muzica de operă. Și pentru Montserrat Caballe, soprana despre care Maria Callas spunea… „Numai Caballe!”, când era întrebată despre succesoarea sa pe marile scene ale lumii.
„Barcelona” era deja consacrat. S-a răspândit în eter ca unul dintre cele mai mari hituri din cariera solo a genialului interpret și devine imn al Jocurilor Olimpice. Cu opt luni înaintea startului JO din capitala Cataluniei, Mercury moare, la doar 45 de ani, în casa sa din Kensington.
70.000 de oameni așteaptă pe arena de pe Montjuic începutul ceremoniei de deschidere a ediției la care România avea să cucerească 18 medalii (4-6-8). Și Montserrat Caballe, marea soprană alături de care Mercury construise o nouă capodoperă muzicală, nu-și încalcă promisiunea. În ziua în care Mercury a murit, artista născută în Barcelona și-a spus că nu va mai interpreta alături de nimeni altcineva melodia pe care au unit-o din două studiouri diferite: Londra și Barcelona. Caballe se ține de cuvânt. Nu lipsește de la festivitate, unde aplauzele par a nu fi suficiente la dueturile sale cu Jose Carerras și Placido Domingo, dar…
Organizatorii apelează la un artificiu artistic. Respectă dorința sopranei cu peste 90 de roluri în spectacole de operă și doar asamblează un material video de prezentare a orașului pe imnul Jocurilor. O operație artistică savant găsită.
Povestește pentru ProSport Costel Grasu, portdrapelul României, în seara în care 70.000 de oameni au amuțit în momentul în care „Barcelona” cuplului Freddie Mercury și Montserrat Caballe a devenit doar coloana sonoră a amestecului de imagini video cu punctele de referință ale orașului.
Costel Grasu și Nicoleta Grasu, la Europeanul de atletism din 2010, la 18 ani după ce fostul discobol conducea delegația României la ceremonia de la JO 1992. Foto Andru NENCIU
Ai fost aproape de Montserrat Caballe… Cred că vocea ei răsună și acum în Barcelona. Simțeam o furnicătură pe șira spinării la refren și ne uitam toți spre ecranul gigantic. Vocea ei și vocea lui Freddie parcă îmi făceau plămânii să vibreze, așa simțeam. Mai aveam și emoții, deși pe vremea aia, la 25 de ani, aveam impresia că pot muta și munții din loc. Eram tânăr… Dar să știi că recitalul sopranei nu a inclus și „Barcelona”. Melodia a fost pusă la început peste un material în care noi toți, sportivi din toate colțurile lumii, puteam vedea într-un mix locurile impresionante din Barcelona și secvențe reprezentative pentru Jocurile Olimpice, pe ecranul arenei.
Știai melodia… Desigur că o știam, melodia parcă te făcea să plutești. Erau anii în care toți aveam casete, radiourile făceau pași mari, toceam casetele video de muzică, le împrumutam. Pentru noi, ca sportivi, era un moment unic, Montserrat Caballe a cântat atunci, din ce-mi amintesc, cu Jose Carreras și Placido Domingo, iar orele alea parcă le retrăiesc și acum, de fiecare dată când văd o ediție a Jocurilor Olimpice.
Acel moment al festivității de deschidere îți crește și mai mult dorința de a lua o medalie? Îți ridică și mai mult nivelul de încredere? Pentru mine așa a fost. Dar, am ratat la mustață bronzul de la aruncarea discului, clasându-mă pe patru. A fost o experiență frumoasă. Eram antrenat de marele profesor Ioan Benga. Și… Cred că dacă nu aș fi aruncat razant, aș fi înălțat mai mult discul, cu siguranță aș fi luat medalie.
Pe același stadion, la 18 ani distanță, la Europeanul din Barcelona, Nicoleta, soția ta, lua argintul, tot la aruncarea discului. Mi-a împlinit Nico visul, tot în Barcelona. Uneori visurile ți se împlinesc prin cei dragi. Așa cum sper, odată, să mi-l împlinească, la ult alt nivel, fiul meu, Ștefan, care are 15 ani și 1,98 m, și practică baschetul. Uneori îi mai spun poveștile mele frumoase. Că am fost și eu coleg, în 92, cu Larry Bird, cu Michael Jordan, cu Patrick Ewing. Coleg de competiție.
În Barcelona, poate, se aude și acum, așa cum spune Costel Grasu, vocea lui Montserrat Caballe. 173 de sportivi români, componenți ai delegației de la JO 1992, și alți aproape 100 oameni din staff au avut ocazia, acum 26 de ani, să descopere ambitusul celei care fredona cântece de Bach, prin sufragerie, încă de la vârsta de 7 ani.
La 7 ani de la momentul Montjuic, cu Sammaranch în tribune, și la câteva zeci de minute de mers de vechiul stadion al lui Espanyol, în mai 1999, pe Nou Camp, Montserrat Caballe accepta să interpreteze celebra piesă în deschiderea finalei Champions League, Manchester United – Bayern Munchen 2-1. Acompaniată din înaltul tribunelor de vocea lui Freddie, Caballe a reușit să-i facă pe cei 80.000 de oameni și alte miliarde de telespectatori să dezlege încă o dată limbajul muzical al operei.
Luna trecută, Caballe a fost internată la un spital din Barcelona. Avea 85 de ani, iar familia sa a dorit să păstreze discreția despre boala care o măcina.
De sâmbătă, Montserrat a plecat cu speranța că-l va întâlni Acolo, Sus, și pe partenerul alături de care a creat unul dintre cele mai cunoscute hituri legate de sport, „Barcelona”, melodia care a învăluit o întreagă ediție a Jocurilor Olimpice. Una la care delegația României încă își tăia o felie importantă din setul de medalii.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER