Mediafax vă prezintă un interviu mai altfel cu un personaj complex. Bogdan Popa (33 de ani), cunoscut în industria muzicală cu numele de scenă Peter Pop, a terminat Facultatea de Cibernetică, a fost model, a crescut ascultându-i pe Toto Cutugno și Adriano Celentano și a hotărât că trebuie să-și asculte instinctul. Așa a ajuns să urce pas cu pas pe scena muzicala din România. L-ați văzut pe canalele muzicale mai ales cu videoclipul Singur în doi, alături de interpreta Lora, o producție în care joacă mai mulți scrimeri profesioniști, dar a și fost actor, cu un rol inedit, în pelicula Selfie 69. Invitat luna trecută în studioul Mediafax, Peter Pop a interpretat live – îl puteți asculta în materialul video – trei hituri pe care cu siguranță le știți.
Bogdan, cum ți-a venit ideea pentru numele de scenă Peter Pop? Ideea numelui meu nu mi-a venit mie, i-a venit lui Smiley, deoarece voiam un nume care sa nu fie neapărat asociat cu România, în eventualitatea în care eu aș fi scos o piesă în engleză și ar fi prins „afară”. Am semnat cu MediaPro, am fost sfătuit să nu spun exact ceea ce s-a întamplat, dar să fiu sincer, în momentul de față, nu prea mă mai interesează. În asamblu, a fost experiență foarte neplăcută pentru mine cu HahahaProduction. Îmi aduc aminte, înainte să scot melodia cu Lora, de acolo mă cunoaște probabil lumea, îi scrisesem într-o zi pe Facebook dacă ar vrea să facem o piesă, ea a spus ca da. I-am spus atunci lui Andrei (Smiley) că Lora și-a dat acordul să facem o piesă împreună și îmi aduc aminte că nu părea foarte încântat și nu am înțeles de ce, deoarece era o oportunitate fantastică pentru mine, artist nou să am o colaborare cu un artist consacrat. Am reușit să scot piesa cu Lora care a avut un foarte mare succes”.
Eu pot să spun că am crescut cu Modern Talking, cu Queen. Cu ce ai crescut tu? Eu am crescut cu casete. Aveam vreo 4-5 ani, tatăl meu lucra pe vremea aceea în Italia și îmi aducea casete cu Toto Cutugno, iar eu le învațam pe de rost, ce înțelegeam eu acolo, nu știam să scriu la 4 ani, dar le învățam cum înțelegeam că zice Toto Cotugno. Nu erau cele mai corecte cuvinte pe care le rosteam, dar am crescut cu muzica italiană, Adriano Celentano, Fiorello, Al Bano și Romina Power, dar în principal Toto Cutugno. Îmi plăcea foarte mult muzica italiană, în primul rând datorită limbii care mi se părea mie foarte melodioasă. Ulterior ascultam Celine Dion, Michael Jackson.
Ai încercat să-l și imiți pe Jackson la capitolul coregrafie? Niciodată nu am fost un bun dansator, nu am știut să dansez, tot timpul mi-a fost rușine să dansez, deoarece aveam impresia că sunt ca o scândură”
Ai terminat facultatea de cibernetică. Te ajută în muzică? Facultatea pe care am făcut-o nu mă ajută deloc. Lucrurile pe care le-am învățat acolo poate mi-au antrenat în vreun fel mintea, nu îmi dau seama. Cert este că facultatea am făcut-o în primul rând pentru părinți, mai ales pentru tatăl meu. Știam că își dorește să fac ceva de acest gen, iar Cibernetica sună interesant într-un fel. Am învățat foarte mult în clasele a 11-a și a 12-a ca să intru la această facultate la buget. Aveam o convenție cu el, dacă intru la buget mă lasă să mă mut singur și am tras tare pentru asta. M-a ținut un an, a vrut să vadă cum mă descurc. M-am descurcat bine și după am reușit să plec de acasă.
Păreai că ai plecat de acasă devreme, mai în glumă, mai în serios. Pentru că pe la începutul anilor 2000, pe posturile de muzică se difuza clipul Îngerașul meu al formație Extra… din care tu făceai parte…Erai liderul formației? În formația „Extra” nu aveam lider. Toți trei eram colegi la Palatul Național al Copiilor, acolo am început să cânt de la 7 ani. La un moment dat, cei de la CatMusic și de la Media Services au venit să facă un casting pentru un band. Aceștia ne-au ales pe noi, aveau piesele deja pregătite, am și scos album în câteva luni, am intrat repede în studio, am tras toate piesele. La momentul acela s-a făcut o campanie de promovare, piesa „Îngerașul meu” a fost o piesă de succes. A fost un moment ciudat când am început să avem concerte, iar lumea de pe stradă mă recunoștea, însă mie sincer nu îmi plăcea piesa aceea și nici ce cântam. La început am fost fascinat de această idee de band, dar ulterior am văzut că nu îmi plăcea genul acela de muzică și îmi era rușine când vedeam că mă recunoaște lumea pe stradă. Cu una dintre fostele mele colege m-am mai văzut, ea cântă într-un band de coveruri și ne-am mai intersectat. Cealaltă știu că este plecată din țară, are o familie în Cipru. Acum ceva timp am mai vorbit cu ea pe Facebook.
Aș vrea să te întreb cât de mult contează versurile pentru succesul unei melodii? Versurile contează foarte mult într-o melodie. Mi se pare că proporțiile sunt împărțite în mod egal, atât linia melodică, dar și producția, versurile. Se întâmplă de multe ori ca linia melodică să nu transmită prea multe, însă să exprime mai mult versurile, să te sensibilizeze, să te atingă. În piesa „Umbre” sunt câteva versuri cu impact. Este un vers „Distruși cu chip de îngeri o să întâlnești mereu”. Am observat că acest vers a sărit în ochi mai multor oameni. La piesa „Umbre” versurile le-am scris eu împreună cu o fană care mai îmi trimitea versuri și mai aveam eu niște idei și așa am făcut piesa. Versul „Distruși cu chip de îngeri o să întâlnești mereu” e versul ei, nu al meu.
Ce-ți trebuie să progresezi în industria muzicală din România? E foarte greu în momentul în care întâmpini piedici, iar eu chiar am avut această problemă. După „Singuri în doi”, un an și jumătate nu am făcut absolut nimic. După ce single-ul a ieșit și a avut succes, succesul acela trebuie menținut cu ceva, să ai ceva pregătit, sa te zbați, sa te gândești ce să faci ca succesul acela să nu se piardă. Eu am întâlnit foarte multe piedici și nu am putut să fac în așa fel încât succesul acela să-l pot perpetua. Am dispărut pentru că nu era deschidere ca eu să mai scot ceva, să apar cu ceva. Nu am prea multe piese și cânt și coveruri și în concertele mele, dar un an și jumătate am făcut o pauză, după care am zis că nu se poate așa. Într-un final am reușit să închei înțelegearea, iar acum am semnat cu MediaPro, unde am o relație foarte bună, ma înțeleg foarte bine cu ei. Am făcut și un contract în așa fel să mă avantajeze și să nu mai pățesc ce am pățit în cealaltă parte. Oricum, trebuie să muncești. Îți trebuie foarte multă muncă și perseverență. E foarte dificil în momentul în care le faci pe toate, dar sunt niște bariere peste care tu nu ai cum să treci pentru că ori te obligă contractul ori intervin alți factori și ești legat și de mâini și de picioare.
Se spune că dacă nu ai vizualizări pe YouTube, nu exiști pe piața muzicală. Cât e de adevărat și cât se câștigă? Eu nu monetizez YouTube-ul, toate piesele pe care le scot pe durata contractului cu cei de la MediaPro, le vor pune pe canalul lor. Se remunerează la un milion de vizualizări. Îți pot reveni de la 300 de euro până la 1.000 de euro, depinde și de publicitatea care se pune pe piesa respectivă. Se împarte între producători, artist, așa se procedează, dar acum dacă nu ai așa multe vizualizări, suma nu este atat de mare. Mulți trăiesc din YouTube.
Când știi că ai terminat o piesă care va deveni hit? Când compui o piesă este de preferat să stai cât mai puțin și să fie cât mai bună, dar nu se întâmplă tot timpul așa. Procesul de creație este greu de controlat, să estimezi un rezultat într-o anumită perioadă de timp. Te oprești când simți că este un produs bun, când simți ca ce ai făcut îți place foarte mult și nu ai mai schimba ceva la el, atunci mă opresc.
Afișul filmului Selfie 69, regizat de Cristina Iacob
„Joc un rol de bâlbâit în filmul Selfie 69”
Nenumărați interpreți de muzică, chiar și din România, au devenit actori. Cum ai ajuns să joci în filmul Selfie 69? Total întâmplător a fost rolul din „Selfie 69″. În perioada aceea eram la HahahaProduction și muzica filmului era făcută de cei de acolo. Cristina Iacob (n.r. – regizorul filmului) avea nevoie de niște fețe noi. Atunci cred că deja lansasem piesa „Singuri în doi” și atunci mi-a propus acel rol. Joc un rol de bâlbâit. Nu mi-a fost greu, am avut noroc că acolo pe platou am întâlnit o profesoară de actorie româncă, dar stabilită la New York, Mihaela Mihuț. Îmi aduc aminte că mă uitam pe replici, ma văzuse probabil mai nedumerit și m-a întrebat ce fac, iar eu i-am zis că încerc să interpretez replicile acelea. Atunci mi-a zis să ieșim afară pentru că acolo era mai multă lume. Am avut emoții, era prima dată când mă confruntam cu astfel de emoții, dar în același timp mi-a plăcut ideea. M-am dus acolo motivat și abia așteptam să joc, nu aveam niște emoții distructive, nu îmi era frică de cum o să iasă.
Alături de fostul mare tenismen, Victor Hănescu. FOTO arhivă personală
Ai terminat cibernetică, ai devenit solit pop, joci în filme, dar joci și tenis. Citeam mai demult că te-ai antrenat cu Victor Hănescu… Am avut plăcerea să îl întâlnesc pe Victor Hănescu, este un băiat extraordinar, îmi făcusem deja părerea asta despre el înainte să îl cunosc. Am jucat tenis câțiva ani când eram mic. După ce am jucat cu el mi-a zis ca mă va mai suna să mai jucăm, ceea ce m-a bucurat fantastic. L-am urmărit pe Victor de la începutul carierei și îi știu toate meciurile importante. Am mai jucat cu el, a fost foarte plăcută experiența și chiar îi mulțumesc.
Ce ți-ai propus în următoarea perioadă să realizezi în industria muzicală? În viitorul apropiat mi-am propus să ascult mai mult de instinctul meu și să fac exact așa cum simt. Indiferent de alte voci din jur, de alți oameni din industrie. O să fac exact așa cum simt chiar dacă o să iasă bine sau nu. O să fiu împăcat cu mine că am făcut exact așa cum am simțit fără să fac vreun compromis, n-am făcut abatere de la nimic, asta îmi propun și voi reuși. Nu am altceva de făcut.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER