După 18 ani, pentru prima dată, jurnalistul Marius Tucă stă față în față cu zeița de la Montreal, Nadia Comăneci. O ediție eveniment, prezentată și de MEDIAFAX, Gândul și Prosport.
Marius Tucă: Bun găsit, oameni buni, la o nouă emisiune. Aș putea spune o ediție specială, dacă nu cumva e vorba despre o ediție de colecție. Invitatul meu din această emisiune, unul cu totul special, se cheamă pur și simplu Nadia sau, dacă vreți, Nadia Comăneci. Bine ai venit Nadia.
Nadia Comăneci: Bine te-am găsit.
Marius Tucă: Nu aș putea spune că am emoții, cu toate că nu am făcut de mai bine de 10 ani emisiunea, însă înainte de începerea emisiunii mi-am adus aminte că noi am făcut, de fapt, am intrat în aerul emisiunii pe care am făcut-o acum mai bine de 18 ani. Îți imaginezi că au trecut 18 ani? Și, în seara asta o să vedem cateva imagini de atunci.
Nadia Comăneci: Da! Mi-ai spus.
Marius Tucă: Eu m-am uitat cu greu la imagini, arătam de parcă eram adunat de pe drumuri.
Nadia Comăneci: Mai tânăr?
Marius Tucă: Nu neapărat mai tânar, dar mi-am dat seama că aveam emoții foarte mari, cu toate ca noi ne cunoșteam de ceva vreme și, o să vezi acolo, că foarte rar mă uit la tine. Adică mă uitam în hârtii, mă uitam oriunde…
Nadia Comăneci: Îți căutai ceva de făcut.
Marius Tucă: Da, da, mai puțin în ochii tăi, aveam emoții foarte mari. Totuși să fii cu Nadia Comăneci într-un studio nu e un lucru ușor și eu știu tu că ești foarte selectivă, dai foarte puține interviuri în lume, chiar.
Nadia Comăneci: Exact, nu dau foarte multe interviuri pentru că simt că un interviu este necesar la momentul potrivit, pentru că prea mult nu este bine și trebuie legat mereu de un eveniment care are sens.
Marius Tucă: Dar ai învățat asta în timp.
Nadia Comăneci: Da.
Marius Tucă: Pentru că viața te-a învățat și mai ales America te-a învățat foarte tare lucrul asta și… uite, știi că noi nu putem să avem un interviu cu întrebări clasice, clare și răspunsuri, întotdeauna am stat de vorbă. Și au fost ani de zile în care am stat mult de vorbă despre ce se întâmplă în România, despre lucruri legate de gimnastică și de sport în general. Povestești în cartea ta, o să vorbim și despre asta, că imediat după ce ai ajuns în America te-ai dus la o televiziune și ți-ai dat seama că, odată ajunsă acolo, nu ești cum trebuie îmbrăcată și că te simțeai stingheră, că veniseși îmbrăcată așa cum se îmbrăcau fetele în România, totuși aveai 27 de ani, nu erai…
Nadia Comăneci: Nu era prea multă selecție în perioada aceea și fiecare se îmbrăca după cum credea că e în regulă.
Marius Tucă: Ceea ce era o mare greșeală pentru vremea aia.
Nadia Comăneci: Normal.
Marius Tucă: Și povestești în carte, dacă îți aduci aminte, că te-ai simțit stingheră tot timpul interviului.
Nadia Comăneci: E adevărat.
Marius Tucă: Și că de atunci nu ai mai făcut niciodată asta și întotdeauna ai…
Nadia Comăneci: Înveți minte.
Marius Tucă: Da, exact.
Nadia Comăneci: Dar era și l5imba, deoarece eu la școală am făcut și franceză și engleză, 4 ani și 4 ani, m-am descurcat destul de bine în franceză, însă în engleză știam, însă știi cum este un interviu, este total diferit.
Marius Tucă: Aveai un mare handicap.
Nadia Comăneci: Lumea vorbește foarte repede, nu ești pregătită, plus că în România am dat foarte puține interviuri, nimeni nu întreba prea multe atunci, în perioada aceea.
Marius Tucă: Asta e o altă chestiune și o să ajungem acolo că celebra, eroul național, pentru că tu după Olimpiada din `76 ai fost un erou național, era foarte puțin intervievată și cine își imaginează că după `76 au dat la ușa ta buzna marii producători și asta … nici măcar nu a bătut cineva.
Nadia Comăneci: Plus nu era ceva cu care mă simțeam extrem de confortabil pentru că pe mine mă interesa bârna, paralelul, noutățile pe care le putem învăța, poate să aflăm câteva detalii despre la ce nivel sunt celelalte echipe, știi foarte bine că era totul destul de secret.
Marius Tucă: Nu, și practic nu văzuseși o mare echipă de gimnastică cum erau echipele Germaniei, RDG-ului, nu le văzuseși concurând niciodată. Cum nici ei nu vă văzuseră până a apărut echipa făcută de Bela și de Marta. Dar, apropo de interviu, trebuie să fac și eu o mărturisire, că la începutul meseriei eram un tânăr reporter și m-am dus să iau un interviu și am avut proasta inspirație să mă încalț în niște teneși albi, chinezești. Și m-am dus…
Nadia Comăneci: Care sunt la modă acum.
Marius Tucă: Și m-am dus la un ministru pe vremea aia, la un președinte…. Erau la modă și pe vremea aia… M-am simțit tot interviul ăla desculț, nu am fost în stare să articulez, să leg trei cuvinte și, de fapt, să îmi fac meseria. M-a primit într-un birou destul de mare, somptuos, iar eu, în teneșii ăia încălțat, parcă eram desculț. A fost… am ratat complet din cauza unui mic amănunt care nu…
Nadia Comăneci: Da sigur, nu te-ai simțit confortabil, e corect.
Marius Tucă: Nu m-am simțit deloc confortabil. Bine ai venit în România, pentru că măcar o dată pe an dacă nu de mai multe ori vii în România și …
Nadia Comăneci: De cel putin cinci ori pe an vin deoarece am și Fundația aici și fac proiecte pentru Fundație și, în același timp, atunci când am o călătorie în Europa doresc să leg ceva de fiecare dată.
Marius Tucă: De România, da.
Nadia Comăneci: De România, pentru că am și familia aici, o parte din familie. Mama pe care o văd, să spun, câteodată destul de des. Ea a venit anul acesta în Statele Unite la evenimentul pe care noi îl facem în fiecare an „International Gymnastics Hall of Fame Induction Ceremony” unde sărbătorim gimnaștii care au avut succes în perioada respectivă, dar care continuă să facă…
Marius Tucă: Sub o formă sau alta, să facă gimnastică.
Nadia Comăneci: Ceva pentru sport. Nu neapărat medaliile dar și ceea ce se întâmplă după sport.
Marius Tucă: Adevărat. Trebuie să facem o mărturisire, că mama ta este aici în studio și eu mă bucur foarte tare că a venit, o cunosc de foarte multă vreme, îmi aduc aminte că, la un moment dat, am încercat să îi dau niște răsaduri pentru roșii, știi că i-am dat perioada în care…
Nadia Comăneci: Da știu, cunosc.
Marius Tucă: Cu roșiile, am o istorie legată și de mama ta și mă bucur foarte tare că e în studio în momentul ăsta și mă bucur că e aici.
Nadia Comăneci: Știi ce se întâmplă? Când vin în țară stau destul de puțin pentru că după ce am un eveniment aici, mâine cândva…
Marius Tucă: Zbori spre alt eveniment.
Nadia Comăneci: Am fost la Zurich pentru un eveniment de strângere de fonduri pentru Laureus, de acolo am plecat la Tokyo.
Marius Tucă: Păi, asta voiam să îți spun.
Nadia Comăneci: 3-4 zile, după care am venit aici încă 3-4 zile, după care trebuie să mă întorc în State, pentru că avem un copil de 12 ani care mi-a mărturisit acum câteva săptămâni că jumătate din viața lui eu sunt plecată.
Marius Tucă: Ce frumos, e ca o declarație de dragoste.
Nadia Comăneci: Da!
Marius Tucă: Mi s-a întâmplat și mie să văd copilul doar în somn ani de zile pe vremea când făceam emisiunea. Acum sper că ne vedem mai des, chiar dacă am luat-o cumva de la capăt cu Marius Tucă Show. Da, am vorbit pregătind emisiunea de acum și mi-ai zis „A, hai că vin la Zurich” și zic „Și vii în România după aia, că e aproape?”, „Da, dar plec la Tokyo”. „Când? Cum pleci la Tokyo?”…
Nadia Comăneci: Doar 12 ore de zbor…
Marius Tucă: Da, plec la Tokyo și după aceea vin în România. Mi se pare incredibil. Și, apropos de asta, știi, vorbeam noi la un moment dat când încă se puneau vize pe pașaport, că dacă ar vedea cineva pașaportul tău cred că ai avea cele mai multe vize din lumea asta. Nu știu dacă e cineva, cred ca ești unul dintre oamenii din lume care călătorește cel mai mult și la cele mai importante evenimente oricum, nu?
Nadia Comăneci: Printre cei care călătoresc cel mai mult și spun NU la multe evenimente pentru că trebuie să gasești un echilibru între ceea ce este important în viața ta, iar acum lucrul cel mai important este copilul, dar trebuie să găsești moment pentru tine, moment pentru familie, pentru că numai așa îți poți găsi un echilibru și lucrul acesta l-am învățat din sport.
Marius Tucă: Tot din sport.
Nadia Comăneci: Tot din sport!
Marius Tucă: Altă mărturisire pe care trebuie să o facem, înainte de emisiune l-ai sunat pe băiatul tău, băiețelul tău care are 12 ani. Mulți înainte.
Nadia Comăneci: Mulțumesc.
Marius Tucă: Și asta faci oriunde ai fi în lume la ora la care el pleacă la școală.
Nadia Comăneci: Da. Calculez ora din Oklahoma City, între 8:00 și 8:20 este în mașină, merge spre școală și atunci, oriunde mă aflu, mă trezesc.
Marius Tucă: La tine poate să fie 4 dimineață, 6 dimineață.
Nadia Comăneci: Dacă sunt în avion atunci nu pot, dar îi trimit mesaj, de obicei pot să găsesc un wi-fi…
Marius Tucă: Și, trimiți un mesaj în care îi spui „Bună dimineața, o zi bună”…
Nadia Comăneci: „Bună dimineața, să ai o zi bună la școală, aștept să ne vedem”.
Marius Tucă: Și am rămas surprins, cu toate că până la urmă e o chestie firească, ai timp și pentru familie, că în fiecare zi când ești acolo te duci și îl iei de la școală.
Nadia Comăneci: Da. Deci, eu îl pregătesc dimineață pentru școală, îi fac lunch-ul, îi pregătesc hainele, pregătesc de fapt micul dejun și pentru el și pentru Bart. Eu mă las la sfârșit, și, în momentul în care ei au plecat spre școală, atunci mă ocup de mine și de ce este prin casă. Iar eu îl iau de la școală și îl îndrum spre casă sau spre office, că de multe ori vine la office pentru că are foarte multe animale acolo de care trebuie să aibă grijă.
Marius Tucă: Da?
Nadia Comăneci: Da, are un șarpe … uite așa de mare.
Marius Tucă: Le are cu animalele, nu știam asta.
Nadia Comăneci: Da, le are, iubește animalele. Dar noi nu avem decât unul singur, micuț, în casă, pentru că noi suntem plecați și atunci fiind la office e foarte multă lume acolo, le dă de mâncare, are grijă de ele.
Marius Tucă: Dar Bart călătorește și el, măcar în America sau…
Nadia Comăneci: Da. El are o perioadă între ianuarie și aprilie unde comentează toate competițiile de college, de universități de gimnastică, are contract cu ESPN, și în fiecare weekend, joi, vineri, sâmbătă, începând din ianuarie până în aprilie, el este plecat.
Marius Tucă: Vă lasă singuri, rămâneți singuri…
Nadia Comăneci: Da, dar asta nu înseamnă că rămân eu acasă tot timpul.
Marius Tucă: Ah, nu neapărat. Uneori ești și tu plecată și atunci…
Nadia Comăneci: Paul, managerul nostru, are grijă de Dylan.
Marius Tucă: Deci, Dylan rămâne totuși cu cineva.
Nadia Comăneci: Normal, este un copil. Trebuie să știi să te organizezi, Marius, iar bag sportul…
Marius Tucă: Încerc chiar să mă organizez pentru că a fost o perioadă în care am fost într-o dezorganizare totală. Da, dar pe tine te-a educat chestia asta din sport. Citind această carte absolut minunată pe care o recomand tuturor, nu știu dacă se mai găsește pe piață și în ce măsură….
Nadia Comăneci: Se găsește, da.
Marius Tucă: „Nadia Comăneci, scrisori către o tânără gimnastă”. De fapt este o carte despre viața Nadiei Comăneci, scrisori către o tânără gimnastă, o să vorbim noi, de fapt…
Nadia Comăneci: Este o conversație…
Marius Tucă: O conversație, în fapt este viața ta și e o carte atât de frumoasă! Povestești: dimineața la ora 7:00 era micul dejun, câte ore de antrenamente dimineața, câte ore după-amiază. De fapt, toată viața ta era gimnastică și nimic altceva. Seara la 10 în pat, culcarea, stingerea și așa mai departe.
Nadia Comăneci: Și așa mai departe, da. Dar este bine să ai un program. Să știi că sunt foarte multe lucruri pe care le-am realizat după ce m-am retras, sunt multe lucruri pe care le înveți din sport, câștig, pierdere, cum să te organizezi, viața socială cu cei din jur… Deci, sportul m-a învățat foarte mult, nu mi-am dat seama atunci, dar a fost o ocupație extrem de benefică pentru mine.
Marius Tucă: Ai realizat mai târziu tot ce a fost bun în viața ta.
Nadia Comăneci: Sigur. Și, în plus, nu am vrut să fac sport pentru că am vrut să fiu campioană la Olimpiadă, pentru că nu știam prea multe despre Olimpiadă. Țin minte că în acea vreme programul la televizor era: desene animate „1001 de seri”, între 7:20 și 7:30, și se termina la 9 și un sfert, deci nu era nimic la televizor.
Marius Tucă: Tu, până să fii la primele Campionate Europene și apoi la Olimpiada de la Montreal, nu văzuseși nicio competiție la televizor de gimnastică?
Nadia Comăneci: Am văzut probabil secvențe din 1972 de la Olimpiada de la Munchen.
Marius Tucă: Atât? Nimic altceva, vreo Olimpiadă în direct, și așa mai departe?
Nadia Comăneci: Nu, unde în direct?
Marius Tucă: Păi nu, de asta zic. Nadia, avem multe de discutat, multe de vorbit.
Nadia Comăneci: Avem?
Marius Tucă: Avem foarte multe. Cu toate nu ne-am văzut de 18 ani. Îti propun acum să vedem două minuțele din emisiunea noastră de acum 18 ani, să vadă lumea, aproape 20 de ani de fapt, erau 18 ani și 6 luni, și după aceea ne întoarcem la ceea ce vrem să discutăm astăzi.
( Fragment din emisiunea Marius Tucă Show din 2000.
Marius Tucă: Apropos de palmaresul tău și de numere, am citit niște lucruri, mi se par ușor ciudate. Se fac tot felul de calcule în ceea ce te privește. Cum ți se pare următorul calcul? Numărul tău de concurs la Olimpiada din `76 …
Nadia Comăneci: Îl știu..
Marius Tucă: 73. Are o indicație aparte. 7 înmulțit cu 3, egal 21, a 21-a Olimpiadă, 7 note de 10, 3 medalii de aur.
Nadia Comăneci: Și 7 plus 3, 10.
Marius Tucă: 7 plus 3, 10. Da, e o…â
Nadia Comăneci: Coincidență.
Marius Tucă: E o coincidență, nu are nicio…nicio relevanță.
Nadia Comăneci: Da, exact.
Marius Tucă: Îți place fotbalul?
Nadia Comăneci: Da, îmi place.
Marius Tucă: Cu ce echipă ții? Să nu zici cu Oneștiul, că ăia au intrat in B acum.
Nadia Comăneci: Cu echipa națională.
Marius Tucă: Ah, cu echipa națională, nu cu vreo echipă de club…
Nadia Comăneci: Cu România, normal.
Marius Tucă: Am înțeles. Am crezut că ai și o echipă de club. Știi că a fost Oneștiul în A.
Nadia Comăneci: Da, știu.
Marius Tucă: Dar acum se duseră în B pentru puțin timp. Trebuie să-ți mărturisesc că am avut emoții la emisiunea asta cum n-am avut niciodată la niciun alt invitat, fie că a fost vorba de președinte, fie că a fost vorba de prim ministru sau cine știe cine, ce parlamentar. Emoții amplificate și de acel film, un film care pe mine m-a pus în postura să-mi dea lacrimile. Ai un caracter destul de puternic, ai trecut peste multe în această viață, ai un optimism pe care l-am văzut la foarte puțini. Ești o învingătoare, nu?
Marius Tucă: Când simți cel mai mult că ești Nadia Comăneci? Și când spun Nadia Comăneci, Nadia Comăneci, legenda de care vorbesc. Pentru că așa pot o grămadă să pună mâna pe tine, să te vadă…
Nadia Comăneci: Mă simt foarte bine când sunt aici, în țară, pentru că, oriunde aș fi în momentul de față, tot ce am realizat în viață a fost datorită faptului că m-am născut aici și anturajul care a fost în jurul meu, și antrenorii, și părinții, și Federația, adică tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat în momentul potrivit. S-a întâmplat pentru că am fost aici în țară și pentru că sunt româncă. Bineînțeles că locuiesc acum în altă parte, dar, tot timpul mă gândesc în țară, dar încerc să găsesc o posibilitate să fiu mai des în țară. )
Nadia Comăneci: Tot blondă!
Marius Tucă: Tot blondă.
Nadia Comăneci: Nu știam…
Marius Tucă: Au trecut aproape 19 ani, incredibil! Să știi ca nu ești foarte mult schimbată, eu asta văd în imagini. Serios, vorbesc serios, adică nu îți fac un compliment, pur și simplu….
Nadia Comăneci: Da, da, e în regulă.
Marius Tucă: În 2000, ce era în 2000? Fusese nunta?
Nadia Comăneci: Nunta a fost în 1996.
Marius Tucă: În 1996 a fost nunta?
Nadia Comăneci: Da. În 2000, Olimpiada de la Sydney, nu?
Marius Tucă: Da. Tu știi mai bine după olimpiade. Viața ta cumva a fost structurată după olimpiade.
Nadia Comăneci: După olimpiade și după culoarea de păr.
Marius Tucă: Astea sunt cele două caracteristici.
Marius Tucă: Spune-mi, te rog, cum vezi România? Vii de câteva ori pe an, dar trăiești și în America. Cum ți se pare România acum, se fac în decembrie acum, se fac 29 de ani de la Revoluție…
Nadia Comăneci: E greu să descriu cum văd România, mai bine aș…
Marius Tucă: Lumea, oamenii, totul.
Nadia Comăneci: Mult mai deschisă, mai multă conversație. Știi foarte bine că noi ne feream și de umbra noastră când trăiam atunci, în acel sistem. O lume care dorește să facă, care dorește să meargă înainte, care dorește să progreseze. Cred că progresul este destul de lent, e multă lume care probabil nu mai are răbdare să aștepte acest proces de… pentru că nimic nu se face peste noapte.
Marius Tucă: Bineînțeles, de schimbare.
Nadia Comăneci: Dar prefer să mă axez mai mult pe ce aș putea să fac eu cu ceea ce știu, ca să pot ajuta într-un domeniu pe care îl cunosc. Pentru că, degeaba ies eu din acest cerc când nu am ce să fac în afara cercului, deci vorbesc despre sport, despre gimnastică.
Marius Tucă: Da, dar cumva lucrurile merg prea greu sau se mișcă prea greu. În emisiunea din 2000 de acum 18 ani vorbeam despre ideea unei Academii de gimnastică Nadia Comăneci. Și, au trecut 18 ani și de fapt au trecut 29 de ani. Adica tu, țara asta, România, Republica România, ai pe Nadia, da? O ai pe Nadia Comăneci și tu nu ai reușit în 29 de ani să faci o Academie de gimnastică? Pentru că ai avut cea mai mare gimnastă din toate timpurile a lumii?! Mie mi se pare impardonabil pentru România până la urmă sau pentru cei care s-au ocupat cu România și de România.
Nadia Comăneci: Știi cum e? Eu sunt genul care nu arată spre cineva care…
Marius Tucă: Da, nu te-am auzit vreodată să faci asta.
Nadia Comăneci: Care ar fi, m-ar fi împiedicat să fac ceva sau dacă ceva nu a mers ca lumea în viața mea cu toate că știu, am informații despre ce s-a întâmplat, nu am făcut niciodată o referință la cineva care m-a spionat, m-a urmărit. Știu despre cine este vorba dar stau și mă gândesc, noi aveam o viață foarte dificilă, țara întreagă, toată lumea avea o viață dificilă și fiecare muncea pe un post, că e vorba să fii spion sau să o urmărești pe Nadia, ca să facă niște bani și să dea familiei. Nu? Asta era ideea?
Marius Tucă: E adevărat, dar, după Revoluție, nu a mai fost cazul de astfel de situații.
Nadia Comăneci: Nu știu, că am plecat atunci. Deci, cu puțin înainte am plecat.
Marius Tucă: Da, dar eu zic că se putea face. Pentru că Academia asta nu înseamnă neapărat că e o academie pe care o conduci tu nemijlocit sau, era o academie care să îți poarte numele. Era cineva care putea să te reprezinte și să o facă, așa cum există Academia Bart Conner, nu, în America?
Nadia Comăneci: Da, bine, există de 20 și ceva de ani sau 30 de ani.
Mariu Tucă: Păi, tocmai. Și atunci când o ai pe Nadia, tu nu ești în stare să ai o academie de felul ăsta.
Nadia Comăneci: Nu mi-am pierdut speranța. Nu l-am luat pe NU în brațe.
Marius Tucă: Ce frumos ai zis, ești încă foarte tânără. Dar o să existe Gym Nadia, o să vorbim despre asta.
Marius Tucă: Nadia știi că se vorbește, Centenarul România 100 de ani, o țară dezbinată, dar nu vreau să vorbim despre asta, 100 de ani de la Marea Unire. Totuși, e o chestie extraordinară și mă bucur că tu faci parte, în ultimii aproape 50 de ani, din istoria luminoasă a României și atunci când, inclusiv acum de Centenar s-au făcut multe lucruri, s-au spus multe lucruri despre ceea ce a însemnat România în ultima sută de ani de la Marea Unire și, tu ești unul dintre lucrurile sau partea frumoasă a istoriei care face parte din acest Centenar.
Nadia Comăneci: Da. Împreună cu alți sportivi care au făcut enorm pentru România. Chiar am reușit să mă uit puțin, printre schimbat și alergat de când am venit în țară, la o poveste frumoasă a lui Ivan Patzaichin și lucruri neștiute prin care fiecare dintre noi a trecut ca să ajungă acolo. Lucruri inocente, mai grele, mai dificile, pe care nu le-a povestit.
Marius Tucă: Lucruri neștiute.
Nadia Comăneci: Sigur, lucruri neștiute, micuțe și de unde vin și ce importanță a avut acest pas pe care l-a facut în sport și oportunitatea pe care a avut-o. La urma urmei…
Marius Tucă: Dar și anii de muncă… nesfârșiți…
Nadia Comăneci: Da, anii de muncă. Dar nici nu știu dacă m-aș simți bine să am un succes fără să fac nimic.
Marius Tucă: Păi, nu prea s-a întâmplat asta sau, se întâmplă în România în ultimii ani, dar cum vine așa și trece totul, asta e foarte relativ. Da! Și anii de muncă! Pentru că în vremea aceea, mai ales înainte de`89, se vedea doar strălucirea, medaliile de aur și tot ce era, dar nu se vedea ce e în spatele…
Nadia Comăneci: Se știa și munca, pentru că nu te duci acolo să stai pe scaun, ci te duci să muncești. Dar ce altceva era mai important de făcut în perioada aceea, decât să îți creezi o structură de acest gen, că nu era nimic altceva de făcut, nu?
Marius Tucă: Pentru că vorbeam despre o ediție de colecție, dați-mi voie să port niște ochelari foarte… îmi cer iertare pentru micul inconvenient de a purta ochelari, dar au trecut aproape 20 de ani de la ultima emisiune și la următoarea emisiune, sper sa nu fie peste alți 20, pentru că îți dai seama o să venim în bastoane aici….
Marius Tucă: Spui în Nadia Comăneci în „Scrisori catre o tânăra gimnastă” : Mă întrebi cine sunt. M-am născut pe 12 noiembrie 1961 și mă numesc Nadia Elena Comăneci, tata Gheorghe iar mama Ștefania. Sensul original al numelui înseamnă speranță, dar bunicii au crezut mereu că ar trebui să însemne noroc. Mi-am făcut intrarea în lume cu o maladie gravă și rară, pe creștetul capului aveam o pungă enormă cu lichid care semăna cu o bășică. Medicii erau derutați, zicându-i mamei că nu era sigur că voi trăi. Mi-au făcut nenumărate puncții, dar problema nu a dispărut. Într-un târziu, bunica a învățat-o pe mama să mă ducă duminica la biserică și, înainte de venirea părintelui, să mă treacă de 3 ori peste prag. A făcut-o, iar în dimineața următoare când s-a trezit și m-a luat din leagăn eram vindecată. A fost probabil o coincidență, dar aceasta este varianta ei și prima întâmplare norocoasă din viața mea>>.
Nadia Comăneci: O coincidență. Și e credința cu care am crescut toți în acea perioadă și credința pe care o avem, pe care o am și eu în momentul de față.
Marius Tucă: Ai avut-o dintotdeauna. Te rugai înainte de marile concursuri, noaptea, înainte de culcare?
Nadia Comăneci: Seara, de fiecare dată, înainte de concurs de fiecare dată. Nu cred că a fost totul întâmplător.
Marius Tucă: Dar făceai asta?
Nadia Comăneci: Sigur. Dar nu vedea nimeni.
Marius Tucă: Erau astea de acasă din familie, nu spunea cineva „Spune-ți rugăciunea înainte de Olimpiadă”.
Nadia Comăneci: Nu, așa am crescut.
Marius Tucă: „Al doilea eveniment norocos a avut loc la o săptămână după ce am ieșit din spital. Mama locuia la bunici pentru că aceștia să o ajute să mă îngrijească. În prima noapte s-a iscat o furtună cumplită, iar acoperișul gemea sub adevărate lespezi de gheață. A două zi, pe când dormeam într-un pătuț din bucătărie, fiindcă era acolo mai cald, părinții și bunicii au reparat ferestrele și crăpăturile. Trecând prin bucătărie, bunicul s-a hotărât să mă ia în brațe. O secundă mai târziu acoperișul s-a prăbușit peste pat. Dacă bunicul nu mă ridica la vreme, muream. A fost probabil o altă coincidență, dar eu am crescut în România, în credința ortodoxă, iar noi avem o întreagă tradiție a poveștilor despre minunile cerești„. E foarte frumos.
Marius Tucă: Ți-au povestit ai tăi, că de aia e și în carte despre evenimentul asta. Și uite, apropos de plâns, pentru că mulți spuneau că nu zâmbești, asta e o chestie falsă. Te-am văzut în multe imagini…
Nadia Comăneci: E adevărat, nu zâmbeam pe bârnă, dar e greu să zâmbești pe…
Marius Tucă: Era destul de greu…
Nadia Comăneci: Destul de îngustă ca să zâmbesc.
Marius Tucă: Dar uite ce spui despre plâns… și mi-a plăcut foarte tare capitolul ăsta. Nu avem 7 ore la dispoziție, am citit cartea a treia oară și le spun celor care ne privesc că e o carte absolut excepțională și că arată devenirea Nadiei și că nimic în viața ei nu a fost întâmplător, că în spatele acelui 10 și a acelor medalii, nenumărate medalii de aur, s-a aflat o muncă nebună, titanică, aș putea spune. Și, apropos de asta, mi-ai zis un lucru care m-a urmărit multă vreme și mă urmărește și acum. Zic: „Cum exersai? Ce?” „Marius, eu greșeam mai mult în vis decât în realitate”.
Nadia Comăneci: Ceea ce înseamnă că era o insuficiență de antrenament și, undeva aici, știam că ceva nu e în regulă, să nu-ți spun de cate ori greșesc acum, greșesc total dacă visez că sunt pe bârnă, totul este total aiurea, știu că nu am antrenament.
Marius Tucă: Spui așa: „Tot ceea ce simt, cu mici excepții, rămâne în mine. Interiorizez totul, dar așa sunt eu, nu îmi place să joc teatru. Chipul meu este impenetrabil către lumea exterioară. Dragă prietenă, sunt ca un heleșteu în ale cărui ape îți poți oglindi sufletul, dar rareori răzbate vreo undă din adâncuri. În spatele fațadei sunt uneori furtuni. Dar le trec singură și abia mai târziu spun ce s-a întâmplat, după cum consider de cuviință. Copil fiind, când eram supărată, furioasă, ori nemulțumită, obișnuiam să strâng din dinți, refuzând să le dau oamenilor satisfacția de a mă vedea plângând. L-am auzit pe fostul meu antrenor Bela Karoli spunând că am fost singura gimnastă pe care nu a putut niciodată să o domine pe deplin. Probabil că am ceva aparte și nu e ca atunci cand porți o anumită haină, pur și simplu așa sunt eu”.
Marius Tucă: Da, impenetrabilă! Și mărturia antrenorului tău este într-adevar… spune multe despre tine, că erai o fire care nu putea juca teatru, o fire care nu putea să fie pătrunsă în așa fel încât să afle lumea ce e în spatele figurii tale mereu zâmbitoare și foarte frumoasă. Tu ai fost o fetiță și ești o femeie frumoasă.
Nadia Comăneci: Mulțumesc, Marius. Apropos de chestia asta cu Bela, am aflat ceva de acum câțiva ani, de când Marta și Bela antrenau echipa Americii, și Marta spunea la un moment dat ceea ce nu mi-a spus mie, dar am aflat mai târziu, dacă pe Nadia cineva o învăța ceva greșit … ea făcea bine.
Marius Tucă: Asta iar e o chestie incredibilă. Povestești tu în carte cât de dură era și era un profesor foarte dur ea, se ocupa de tine și la bârnă. Era foarte corectă.
Nadia Comăneci: Detaliile erau extrem de importante și realizez că în viață trebuie să fii tot timpul puțin înainte, înaintea celorlalți care vor același lucru. Nu să fii la egalitate și nici în spate pentru că vei fugi toată viața să prinzi din urmă și nu o să reușești. Să ai mereu planul B.
Marius Tucă: Și ai avut întotdeauna planul B?
Nadia Comăneci: Tot timpul am avut planul B, pentru că știi foarte bine…
Marius Tucă: Și când erai copil, și când erai în… din totdeauna?
Nadia Comăneci: Deci, am început să concurez de când aveam 8-9 ani. Și se întâmplă câte o dată, să spun la un element la paralele, în loc să te duci în partea aia te duci în partea cealaltă. Ce se întamplă? Pentru că ai emoții, ceva e în neregulă, barele sunt mai dure sau mai flexibile și atunci, dacă se întâmplă să mă duc în direcția greșită, ce fac? Sar jos? Nu sar jos, că pierd jumătate de punct, da? Ce pot să fac? Care e planul B?
Marius Tucă: Și întotdeauna ai avut planul B. Spui în carte aici, e o chestie care mie mi-a plăcut foarte tare, sunt mulți care au plecat din România și au început să înjure România și să spună cum era, și că Ceaușescu și așa mai departe. O să citesc câteva rânduri pentru cei care ne urmăresc să vadă ce fel de caracter este Nadia Comăneci pentru că asta spune mult despre caracterul tău.
Marius Tucă: „Îmi amintesc de acea perioadă a vieții mele (deci era în copilărie, era până în anii 70) ca fiind foarte fericită. Deși familia mea avea strictul necesar, hrană, îmbrăcăminte și adăpost, nu existau nici un fel de delicatese, nu existau mâncăruri fine, nici produse de firmă, pantalonii, cămășile, lenjeria de corp erau simple haine și mai toată lumea purta același lucru. De asemenea, pentru un tratament mergeai la policlinicile de stat, îți făceau o injecție sau îți prescriau pastile. Nu existau nici variante, nici posibilități de alergare, pentru mulți oameni, viața era monotonă și ternă, căci își doreau altceva și nu aveau de unde. Dar, copil fiind, nu vedeai decât un ocean de șanse. Tu ai crescut în Statele Unite, (îi spui tu gimnastei din Statele Unite) și mă gândesc la copilăria ta. Locuiești într-o casă cu aer condiționat și căldură după pofta inimii. Știu că nu toți americanii sunt bogați sau au acces la ceea ce eu consider lux, dar tu în ce situație te afli? Beneficiezi de înlesnirile tehnici moderne? Lucrezi pe calculator? Ai spălat vreodată un pahar sau vreo farfurie cu mâna? Faci dușuri lungi, fierbinți? Îți comanzi hainele după cataloage, prin internet? Mănânci la fast-food-uri sau la restaurante thailandeze? Vorbești stând în pat, la un telefon mobil? Nu te invidiez defel și știu că Statele Unite este o țară incredibil de variată, cu averi imense și sărăcie. Nu vreau decât să știu de unde provii ca să te fac să înțelegi pe deplin cât de diferită a fost viață mea, probabil, de a ta”.
Marius Tucă: Deci, o întoarcere în copilărie cât se poate de frumoasă. Și la fel povestești de Onești și așa mai departe. O să ajungem și la anul 1976 pentru că aici tu vorbești atât de frumos despre ce s-a întâmplat atunci și mai ales o să citesc câteva rânduri. Știi cum ai fost descoperită de Bela Karoly, că au fost la școală…
Nadia Comăneci: Au venit la școală, de fapt la gradiniță, dar eu făceam deja gimnastică până au venit ei, deci Bela și Marta…
Marius Tucă: Da, făceai roata, făceai elemente.
Nadia Comăneci: Am început gimnastica cu domnul Duncan, după aceea cu domnul Munteanu. Marta era cea care era specializată pe gimnastică, pe ea am întâlnit-o prima dată, iar Bela era antrenor la, să nu spun o prostie dacă nu sunt sigură, handbal feminin? Cred că antrena atunci…
Marius Tucă: A făcut multe sporturi, și box și de toate.
Nadia Comăneci: Da, sigur că da, și aruncarea cu ciocanul, deci el era tot din lumea sportului. Dar el a fost un tip cu multă motivație și faptul că el era extrem de înalt și mare îți dă o siguranță, înțelegi?
Marius Tucă: Tu te-ai simțit, spui de multe ori în carte, te-ai simțit întotdeauna protejată de el.
Nadia Comăneci: Da, adică nu am lovit…
Marius Tucă: Și la propriu da, pentru că știai că nu ți se poate întâmpla nimic rău dacă greșești un exercițiu, sau să se întample ceva, că el era acolo. Și asta îți dădea siguranță. Povestești aici cum te-a descoperit pe tine și pe o colegă, v-a văzut în curtea școlii că făceați roata, făceai câteva exerciții și v-a căutat prin toată școala și chiar când își pierduse orice speranță a ajuns la voi în clasă. Și a întrebat dacă știe cineva să facă roata. Și erați voi două, ați ridicat mâna, două…
Nadia Comăneci: Asta îmi aduc aminte.
Marius Tucă: Și au întrebat atunci, astea au fost începuturile, „Voi astăzi erați în curtea școlii? Și ați făcut nu știu ce?”. Și voi ați zis: „Da!”. Și atunci v-a luat… și cam ăsta a fost începutul.
Marius Tucă: O să citesc doar 2-3 rânduri, și nu e nicio problemă că citim, pentru că povestea e foarte frumoasă: „Unde au pierit? Am luat-o din clasă în clasă dar nu imi reaminteam chipurile. Cui îi place gimnastica? întrebam în fiecare clasă în care intram. Nu știau nici măcar ce înseamnă gimnastica. Am făcut o încercare. Foarte bine, cine știe să facă o roată? Copiii au ridicat mâinile și i-am rugat să îmi îmi arate. Foarte bine mi-am zis, dar tot nu sunt cele două. Eram gata să renunț, ziua era pe sfârșite și trecusem prin fiecare clasă. M-am oprit pentru o ultimă încercare. Știe cineva să facă roata? am întrebat cu un glas stins. Niciun răspuns. Tocmai dădeam să plec, când, în ultimele rânduri de bănci, am zărit două capșoare blonde. Hei, poate cineva dintre voi să facă o roată? Au șușotit între ele și au zis că da. Să văd, le-am zis. Iar execuțiile lor au fost perfecte. Voi sunteți cele două care au făcut roata în colțul curții? Au dat din cap. Cum vă cheamă? le-am întrebat. Viorica Dumitriu și Nadia Comăneci, au răspuns ele. Le-am zis să spună acasă că Bela Karoly a decis că dacă voiau ar putea fi admise la școala experimentală de gimnastică din Onești„.
Nadia Comăneci: Gândește-te, Marius, că în perioada aceea la școală se făcea educație fizică și sport de două ori pe săptămână, ceea ce este o mare lipsă în momentul de față.
Marius Tucă: Și ai ajuns la Onești. Te-ai dus la școala de gimnastică de la tine din oraș.
Nadia Comăneci: Da, iar educația fizică a mea, de fapt ceea ce făceau toți copiii, era gimnastică, pentru că eu am ales această specializare. Dar știi foarte bine că nu am fost nici pe locul 1, 2, 3 de la început, pentru că așa spun de fiecare dată la toți copiii. Ei au impresia ca eu am avut 10 pe linie la gimnastică de la început. Da` de unde? Am căzut la bârnă de 3 ori, am luat 7,25…
Marius Tucă: Într-un concurs ai ieșit pe locul 13.
Nadia Comăneci: Odată era să aterizez pe un perete de la paralele…deci nu s-a întâmplat peste noapte.
Marius Tucă: Și, când ai ajuns la Onești, nu erai cea mai bună, erau alte fete mai bune ca tine.
Nadia Comăneci: Dar am avut această dorință de a, eu știu, de a face… Știi cum e? Când cineva îți spune: „Fac pariu că nu poți să faci asta!” , eu spun: „Fac pariu că pot!”. Deci, asta eram eu ca și copil. Poți să faci 10… eu fac 12.
Marius Tucă: Sunt foarte multe pasaje în care Bela spunea „Hai să faci 25 de genuflexiuni!” și tu făceai 50 pentru că tu asta simțeai, și îți doreai întotdeauna să te depășești.
Nadia Comăneci: Dar de aici a pornit progresul dacă stai și te gândești, că dacă în fiecare zi stai și adaugi câte una în plus, câte una în plus, fără să îți dai seama, bagajul tău este mult mai plin. Dar nu făceam pentru că știam eu, eram mare specialistă și știam că voi deveni mai bună, era un challenge pentru mine.
Marius Tucă: Nu știai nimic. Vom vorbi de conștientizarea asta pentru că tu și după Olimpiada din 1976, la multă vreme ai înțeles ce s-a întâmplat acolo…
Nadia Comăneci: Dar este mai bine că nu am înțeles…
Marius Tucă: E mai bine că nu ai înțeles și asta spunea Adrian Păunescu, Dumnezeu să îl odihnească, tu ai fost perfectă că nu ai conștientizat că ești Nadia Comăneci care avea să vină mai târziu. Și asta, într-adevăr, e o definiție foarte bună pentru ce ai fost tu atunci. Uite asta e bună: „Am vrut să fac mereu mai mult decât ce ziceau Bela și Marta. Dacă ziceau 25 de genuflexiuni făceam 50, simțeam nevoia de mai mult. Tânjeam după performanțe. Mi-a luat luni întregi să învăț cele mai simple procedee. O roată pe bârnă începea cu una pe saltea, apoi pe o linie trasată pe podea, urmată de o alta pe o bârnă joasă înconjurată de perne și până la urmă ne mutam la bârna înaltă. În fiecare zi reveneam la sala unde repetam totul de la capăt până stăpâneam fiecare element. Nu mă deranja, deoarece fiecare pas, repetare, greșeală sau reușită, mă făceau mai bună”. Asta e viața, nu e așa?
Nadia Comăneci: Dar, satisfacția unui copil de a aduce această roată laterală de pe covor, pe linie pe bârna de jos, pe bârna înaltă cu aripioare, este de nedescris. Lumea vorbește de muncă. Da, muncă, muncă dar nu vorbește nimeni despre bucuria unui copil care se duce acasă după ce a învățat, după săptămâni și luni, a învățat un element la care se chinuie de mult timp, nu poți să îți imaginezi ce bucurie e, mai mult decât bombonele sau bombonele în pomul de Crăciun.
Marius Tucă: Da, e aia că ai făcut un lucru bun și ai muncit foarte mult pentru asta și era o bucurie incredibilă. Și tu ai adunat în viața ta astfel de exerciții, astfel de antrenamente nesfârșite. Dar, în egală măsură, știi că se spunea:” Dom`le, gimnastele au fost terorizate!„ Nu! Era bucuria pentru tot ce faceai acolo, era un echilibru în asta…
Nadia Comăneci: Este totuși un echilibru pentru că, ce facem, acum găsim noi pastilele minune, le înghiți și ai facut Tsukahara peste noapte? Nu există așa ceva!
Marius Tucă: Povestești că Tsukahara era elementul tău, care îți plăcea cel mai tare, de ce?
Nadia Comăneci: Pentru că a fost inventat de un gimnast și ideea de a egala ceea ce au făcut băieții era totuși un challenge pentru mine.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER